Stareţul Amfilohie sfătuia: „Rugăciunea făcută cu stăruinţă, trezvie, pietate, credinţă şi frângerea inimii, este bună şi folositoare. Diavolul se luptă în diferite feluri cu cei ce se roagă, dar pe cei ce nu se roagă îi iubeşte! Omul, în rugăciune, vorbeşte cu Dumnezeu şi Îi cere bunuri duhovniceşti şi mântuire. Cel ce se roagă trebuie să fie smerit”. Citeşte şi: Cugetare a Sfântului Ignatie Briancianinov despre falsele minuni Bătrânul Ieronim zicea: „Nu neglija rugăciunea. Fereşte-te de nepăsare şi indiferenţă. Dacă te rogi dimineaţa, şi simţi frângere în sufletul tău, toată ziua vei avea aripi. Dar, dacă începi ziua fără rugăciune, vei umbla abătut”. Acelaşi Bătrân îl sfătuia pe unul dintre fiii săi duhovniceşti, referitor la rugăciune: „Mai întâi roagă-te, asigurându-ţi liniştea. Dacă nu te poţi ruga mult dimineaţa, roagă-te la amiază sau seara, sau mai bine noaptea. Caută un moment de linişte şi te roagă. Roagă-te până plouă, adică până-ţi vin lacrimile. Mulţi sunt cei ce se roagă toată noaptea fără a obosi. Rugăciunea este dulce”. Citeşte şi: Prin cugetarea la Dumnezeu, Îl ţinem pe Dumnezeu la o anumită depărtare de noi Porfirie, Marele Bătrân, zicea despre rugăciune: „Când suntem sub influenţa harului lui Dumnezeu, rugăciunea noastră devine curată. Să ne rugăm fără încetare, chiar dacă suntem lungiţi pe pat şi ne pregătim de somn sau ne odihnim”. _**Î.P.S. Andrei Andreicuţ**_

“Este o luptă a omului cu sine însuşi, o continuă contradicţie, niciodată deplin depăşită; ea este proprie celui împietrit în sensul că se complace cu voia în această stare. Această boală este prezentată într-un grad mai mare sau mai redus la fiecare şi de aceea este mereu un astfel de om ameninţat să cadă tot mai mult în ea. Împietrirea creşte cu prelungirea şi sporirea păcatului, este o învârtoşare crescândă a firii. Ea înăbuşă toate pornirile spre bine şi spre eliberare, omoară orice zvâcnire de viaţă adevărată trăind în felul acesta o moarte din ce în ce mai adânc întipărită şi atotstăpânitoare. Aceasta trebuie lovită puternic şi mereu ca să fie ea însăşi distrusă, ca firea să se trezească prin durere din somnul ei de moarte. De aici reiese trebuinţa asprei nevoinţe, bunăvoinţa trecătoare, trezită a celui căzut în această moarte nu are putere să-l elibereze de nesimţire. Plânsul îndurerat e cel mai puternic leac împotriva ei. ˇ Mintea întunecată de murdării nu poate scăpa de uitare şi înţelepciunea nu-şi poate deschide ei uşa sa. **Puterea deosebirii, a dreptei socoteli este şi se cunoaşte ca fiind îndeosebi cunoaştere sigură a voii dumnezeieşti în orice timp, loc şi lucru. Dreapta socoteală este conştiinţa nepătată şi simţirea curată.** În toate nevoile să apelăm imediat, după Dumnezeu, la propria conştiinţă ca la un îndreptar şi ca la o călăuză pentru ca ştiind din ce parte vine suflarea vânturilor, după ele să întindem şi noi pânzele. (Corabia se scufundă uneori din pricina valurilor dinafară, alteori din pricina poverii dinăuntru. Noi de asemenea ne pierdem uneori prin păcatele noastre cu fapta, alteori pierim prin gândurile dinăuntru, dar mai cu grijă trebuie să fim faţă de gânduri.) ˇ Când izbutesc diavolii să înfrângă sufletul şi să răstoarne lumina minţii nu mai e în noi nenorociţii nici trezvie nici discernământ, nici socotinţă sau ruşine, ci tocire, nesimţire, nedeosebire şi orbire. Citeşte şi: Dumnezeu către sufletul omului: «Toate acestea au fost de la Mine» ˇ Nu puţină nevoie avem de trezvie când trupul este bolnav, căci dracii văzându-ne zăcând neputincioşi din pricina slăbiciunii, mai mult ne înţeapă cu săgeţile lor. de bolnavii din lume se apropie dracul mâniei şi al hulei, de cei ce s-au retras din lume, dacă au totuşi din belşug cele de trebuinţă, se apropie dracul lăcomiei pântecelui sau al curviei, iar de sunt locuri lipsite de orice mângâiere şi pricinuitoare de nevoinţe, le întinde curse stăpânul trândăviei şi al nemulţumirii. După cum atunci când scoatem apă din fântână, ni se întâmplă să scoatem fără să băgăm de seamă şi câte o broască, la fel când lucrăm virtuţile, de multe ori lucrăm şi patimile în chip nevăzut cu ele. Dacă răutatea ar ieşi la iveală goală în viaţa noastră, neacoperită de închipuirea vreunui bine, omul nu s-ar mai porni de la sine spre ea. ˇ Cel ce nu cunoaşte cursele şi meşteşugirile vrăjmaşului este sfâşiat cu uşurinţă şi cel ce nu ştie pricinile patimilor, lesne cade. Priceperea amestecată cu simplitatea este un lucru dumnezeiesc, adică o virtute desăvârşită. Dacă prima se desparte de cealaltă devine viclenie, iar a doua – prostie. Prima face rău, a doua se lasă uşor amăgită. Unirea lor a cerut-o Hristos: “Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii.” Fiecare clipă a timpului este dată pentru un anumit lucru al nostru; când facem acel lucru la momentul rânduit lui, atunci putem trăi viaţa noastră după mai înainte rânduirea lui Dumnezeu, adică în chip plăcut Lui, sau sfinţit. Trebuie să aflăm acordul între momentele timpului şi momentele vieţii noastre. Există armonii mai înainte stabilite între unele şi altele pentru normele şi sănătoasa dezvoltare a vieţii noastre. Timpul nu este un gol pe care să-l putem umple cu orice, ci el este corelativ cu vieţile omeneşti. Există în el armonii potenţiale cu desfăşurarea vieţii noastre, aceasta pentru că viaţa noastră însăşi este făcută ca să se ritmeze cu un timp al ei. Noi putem să ne desfăşurăm viaţa şi în răspăr cu timpul dar aceasta nu e o normală dezvoltare a ei. În găsirea acestei armonii se arată din nou darul discernământului; trebuie să ştii pentru care moment al timpului se potriveşte un moment al vieţii tale căci numai atunci potenţele fiinţei noastre se actualizează deplin şi armonios. Fiecare clipă a timpului este potrivită pentru altă potenţă a fiinţei noastre, iar potenţele acestea fac şi ele un tot. Clipa înseamnă tot ansamblul de împrejurări care cere de la noi un anumit lucru. Pe lângă aceea, acordul acesta depinde de o deplină curăţie de patimi. Numai aceasta dă o vedere deplin clară şi o putere de a ne conforma cu ceea ce ne cere clipa. Citeşte şi: Să susținem Adevărul! Unde e Adevărul, acolo e Biserică Când ne stau în faţă rele pe care nu le putem ocoli trebuie să le cântărim şi să alegem dintre ele pe cele mai puţin vătămătoare. ˇ În toate lucrurile săvârşite şi în toate felurile de vieţuire, fie întru ascultare, fie întru neascultare, fie văzute, fie gândite, acesta să-ţi fie dreptarul – dacă sunt după Dumnezeu. De pildă: dacă săvârşind un lucru oarecare nu câştigăm mai multă smerenie decât cea pe care o avem, nu socotesc că-l săvârşim cu voia lui Dumnezeu, fie mic fie mare. (Cercetează cu de-amănuntul, căci toţi putem cunoaşte dacă place lui Dumnezeu lucrul pe care-l facem.) ˇ Îndoiala în a lua o hotărâre, neîncrederea, nesiguranţa, oscilarea care stăruie mult timp sunt semnele unui suflet întunecat şi mândru . De multe ori scopul vrăjmaşilor este să ne îndemne la cele mai presus de puterea noastră, ca descurajându-ne, să ne lepădăm şi de cele după putere. **Auzirea minunatelor fapte ale părinţilor duhovniceşti ne deşteaptă mintea şi sufletul la râvnă, auzirea învăţăturilor este lumină în întuneric, întoarcerea celor rătăciţi, făclie dătătoare de lumină celor ce nu văd bine.** Citeşte şi: Este mai bine ca cineva să le vorbească celorlalţi în inimă decât în ureche, prin intermediul rugăciunii tainice... ˇ Caută fără încetare şi semnele patimilor şi atunci vei cunoaşte că multe sunt întru tine deşi nu te poţi cunoaşte, fie pentru că eşti bolnav, fie din pricina slăbiciunii, fie din pricina adânc înrădăcinatelor deprinderi. ˇ Acest “adânc al uitării păcatelor mai înainte făcute” poate fi asemănat cu subconştientul de care vorbeşte psihologia. El are totuşi o eficienţă pentru că dă o obişnuinţă repetării aceloraşi păcate. Este ciudat cum uneori amintirea lor îndeamnă la repetarea aceloraşi păcate şi cum alteori uitarea lor duce la săvârşirea lor din nou. În amândouă cazurile lipseşte pocăinţa, care este o amintire continuă a păcatelor, dar o amintire asociată cu durerea pentru faptul de a le fi săvârşit. Contrar aruncării păcatelor trecute în subconştient, care echivalează cu o anumită slăbire a conştiinţei de sine, pocăinţa ţine totul în amintire, dar nu într-o amintire plăcută, ci într-una dureroasă care echivalează cu un acut simţ al responsabilităţii, sau cu o continuă accentuare a conştiinţei de sine în faţa lui Dumnezeu ca persoană supremă. ˇ Avem trebuinţă de multă dreaptă socoteală pentru a cunoaşte când suntem datori a sta, în ce fel şi până când să ne luptăm cu prilejurile şi cu mijloacele patimilor şi când să ne retragem, căci de multe ori este de ales mai bine fuga din pricina slăbiciunii noastre, decât o moarte sigură. ˇ **Este propriu celor desăvârşiţi să cunoască pururea care gând este al conştiinţei, care al lui Dumnezeu şi care de la draci căci dracii nu insuflă de la început cele potrivnice. De aceea şi este atât de întunecoasă problema aceasta a discernerii gândurilor.** **Nu te scuza cu neştiinţa căci cel ce nu ştie şi face lucruri nelegiuite vrednice de pedepsire, se va bate pentru că nu a învăţat.** “ _**Sursa: filocalia.ro**_